Becațina (Gallinago gallinago)

Recunoaștere: Este cea mai comună și mai frecvent întâlnită dintre becatine, fiind considerată, că și celelalte becatine, specie de pasaj prin țară noastră. Trece prin România în perioadele martie-aprilie și septembrie noiembrie. Începutul lunii decembrie nu o prinde, de regulă, în țară. Totuși, foarte rar, rămân câteva exemplare să ierneze la noi și atunci doar în mlaștinile în care apă nu îngheață. Puține exemplare rămân și vara pentru a cuibări în zonele umede din România.

Că aspect general seamănă cu șițarul, de care se deosebește evident prin mărime, fiind mult mai mică, și prin colorație, fiind mai surie. Se mai deosebește prin zborul rapid, în zig-zag, și prin țipătul nazal și aspru emis când se ridică.

Colorația generală este maronie-sură, cu dungi galben-brune. Prezintă o dungă îngustă gălbuie pe creștetul capului, mărginită de două dungi mai late maroniu-închis. Specific este faptul că are doar 14 rectrice, cele exterioare fiind de culoare neagră, cu vârful alb.

Preferă terenurile mlăștinoase și mocirloase, fiind frecvent întâlnită primăvară și toamna. Se hrănește cu larve din sol, pe care le caută cu ajutorul ciocului lung și drept, foarte asemănător celui de sitar.

Puținele exemplare care cuibăresc în România depun o ponta de 4 ouă, în luna aprilie. Este foarte probabil să depună și o a două ponta de înlocuire. De remarcat este zborul nupțial al masculului, care în picaj emite sunete asemănătoare behaitului de capra, prin vibrația rectricelor răsfirate la trecerea curentului de aer printre ele.

foto: Mihai Baciu